Stau la o masă în Hemingway’s și-mi aștept prietenii, la o întâlnire care face deja parte din tradiția premergătoare Crăciunului – Writers’ Christmas Dinner. Am venit cu o jumătate de oră mai devreme, ca să ocup, ca de obicei, masa din colț: un punct strategic de unde poți vedea strada, grădina de vară, intrarea dinspre Neckar și toate mesele din cafenea. Strada, care pe măsură ce afară se întunecă devine tot mai luminoasă, e travesată de umbre ce intră și ies din ninsoare ca dintr-un decor de teatru. În grădina de vară, sub copertina grea de zăpadă stau zgribuliți doi fumători care, din când în când, se sărută.  E devreme. La bar șade o fată blondă cu un cocktail în față și se privește în oglinda din spatele sticlelor cu băuturi. Studenta care face pe ospătărița aprinde pe rând lumânările de la mese. Tocmai sunt pe cale să-mi fac reproșuri că nu mi-am adus o carte, când un tânăr african, îmbrăcat într-un pulover negru și cu o pungă galbenă în mână, intră în cafenea. Se așează la masa din fața mea și își pune punga pe scaunul de lângă. Tânărul comandă un ceai verde cu miere și, în timp ce eu îi admir mâinile zvelte și brățara din mărgele negre, scoate din pungă un ghem de ață. Cu gesturi cumpătate începe să depene ghemul. Duce capătul de ață după gât și măsoară distanța până la piept, apoi dublează ața și o taie cu un briceag. Acum pune pe masă un pachet alb lunguieț, din care scoate un ac de cusut lung de vreo 10 centimetri. Din momentul ăsta nu-mi mai pasă dacă vede că-l observ: acum are întreaga mea atenție. Privirea mea nu pare să-l deranjeze. Cu aceleași gesturi măsurate tânărul trece ața prin ochiul acului și trage ușor de capete, ca s-o întindă. Acum pune acul pe masă, deschide micuța capsulă așezată pe farfurioară și-și toarnă mierea în ceaiul rece. Ochii mei rătăcesc spre ușă și pe când îl am din nou în focus, băiatul tocmai pune cu gingășie în mijlocul măsuței un pumn de orhidee mov. Cu gesturi delicate rupe pe rând tulpinița fragilă a fiecărei flori, le aliniază pe masă și pune deoparte o orhidee nedeschisă. În direcția mea. Mă surprind gândindu-mă că poate la sfârșit o să mi-o dea mie - exact așa cum, cu mulți ani în urmă, cofetarul de la Delicia avea să-mi ofere, după lungi minute de așteptare concentrată în ușa laboratorului, marginile cremoase ale tortul doboș, pe care tocmai îl finisa - cele mai gustoase pe care le-am mâncat vreodată. Băiatul ia prima orhidee și înțeapă cu acul mijlocul florii căutând locul în care o poate răni cel mai puțin. Începe să înșire orhideele una după alta și când le termină, scoate din pungă încă un pumn. Și așa le înșiră mereu și mereu. Din când în când trage florile de-a lungui aței, ca să se asigure că stau bine acolo și că sunt la distanță egală. Gesturile sale amintesc de nașterea unei Mandale. La sfârșit leagă capete aței cu un nod savant și mai trage o dată de ea, să se asigure că ține. Acum șiragul mov stă întins în fața lui. De unde stau eu, masa pare acoperită toată cu un covor de orhidee. În mintea mea se nasc povești. Este un dar de nuntă pentru prietenul lui cel mai bun. Vineri seara? O ghirlandă de bun venit pentru cineva aflat în vizită. În Germania? Un cadou la prima întâlnire? Un dar de împăcare? O cerere în căsătorie? Sau poate că băiatului îi este, pur și simplu, dor de casă.