Adriana Carcu, Cristal de Boemia

Cristal de Boemia

Duminică dimineaţa. Concert de jazz cu Liviu Butoi şi Mircea Tiberian la biserica din Brebu Nou, în munţii Banatului. Ne bem îndelung cafeaua, în curte, în aerul crocant. Nu este foarte cald, dar e, în sfârşit, soare. Către 11 o luăm pe uliţă în sus. Biserica din Brebu, de un verzui mătuit de vreme, umbrită de tei falnici, are cupola cu ceas şi icoană în firidă. A cunoscut, cu siguranţă, vremuri mai bune. Ne salutăm, ne dăm bineţuri şi intrăm închinându-ne spre altar. Înăuntru, o lume apusă revine la viaţă pentru câteva ore. Mă uit înduioşată la tripticul aurit din spatele altarului, la foişorul din stânga, la ştergarele albe cu cipcă, la stanele date cu vopsea de ulei, la băncile de lemn cu perniţe, la covoarele de iută măturate bine şi încerc să-mi imaginez o dimineaţă de duminică pe vremea când pemii mai erau acasă la ei, aici, în Weidental. Câte nunţi, botezuri şi absoluţiuni, câte intrigi şi bârfe trebuie să fi însufleţit acest spaţiu de-a lungul a aproape 125 de ani.

Se lasă liniştea, se aud primele acorduri de orgă din spate, de sus. Ascultând îmi ridic ochii spre centrul navei şi rămân acolo: din mijlocul tavanului, coborât pe un odogon împodobit cu ciucure roşu, într-o cascadă translucidă, ce prinde jocul luminii în vârtej prismatic, un candelabru din cristal de Boemia. Saxofonul sfâşie liniştea ca un ţipăt de pasăre, candelabrul se clatină imperceptibil, lacrimile de cristal sclipesc liniștit. De cele 24 de braţe din lemn aurit suprapuse cruciş şi legate prin şiraguri de mărgea, atârnă pandanturi şi rozete, struguri în ciorchini, frunze şi păsări, ţurţuri şi stele; toate palpitând în boarea uşoară. Orga şi saxofonul se caută, se înfruntă şi se pierd în meandre atonale. Mă uit la globurile lăptoase, de care atârnă stalactite grele şi manşoanele de cristal şlefuit ce îmbracă tija de metal. Tonurile tăioase se despart, se înalţă şi cad înfrânte. Mă întreb cât de tare trebuie să sclipească el, atunci când becurile montate pe socluri de lumânare sunt aprinse, şi cât timp mi-ar lua dacă aş spăla singură praful vremii, ca să-i sporesc strălucirea. Muzica umple spaţiul în avânturi contorsionate, în reveniri îmblânzite, în code deschise, iar eu îi văd pe pemi dăruind cu devoţiune odoarele aduse în cufere grele din Boemia natală, desghiocând cu sfinţenie, unul câte unul, din căuş de hârtie mătăsoasă, cristalele adormite. Din căutări, din tatonări, din reîntoarceri se naşte, pură, melodia; orga şi saxofonul se însoţesc într-o jubilaţie armonică, împăcată.

PS. Citesc într-o cronică rătăcită pe web că odată, demult, candelabrul a căzut din înaltul lui şi pemii l-au migălit nopţi de-a rândul, lipind bob cu bob cristalul zdrobit, cu Uhu-Sekundenkleber.

Heidelberg, august 2006

Din volumul Cronică Sentimentală, 2012, Triade/Brumar