Cristal de Boemia
Cristal de Boemia
Se lasă liniştea, se aud primele acorduri de orgă din spate, de sus. Ascultând îmi ridic ochii spre centrul navei şi rămân acolo: din mijlocul tavanului, coborât pe un odogon împodobit cu ciucure roşu, într-o cascadă translucidă, ce prinde jocul luminii în vârtej prismatic, un candelabru din cristal de Boemia. Saxofonul sfâşie liniştea ca un ţipăt de pasăre, candelabrul se clatină imperceptibil, lacrimile de cristal sclipesc liniștit. De cele 24 de braţe din lemn aurit suprapuse cruciş şi legate prin şiraguri de mărgea, atârnă pandanturi şi rozete, struguri în ciorchini, frunze şi păsări, ţurţuri şi stele; toate palpitând în boarea uşoară. Orga şi saxofonul se caută, se înfruntă şi se pierd în meandre atonale. Mă uit la globurile lăptoase, de care atârnă stalactite grele şi manşoanele de cristal şlefuit ce îmbracă tija de metal. Tonurile tăioase se despart, se înalţă şi cad înfrânte. Mă întreb cât de tare trebuie să sclipească el, atunci când becurile montate pe socluri de lumânare sunt aprinse, şi cât timp mi-ar lua dacă aş spăla singură praful vremii, ca să-i sporesc strălucirea. Muzica umple spaţiul în avânturi contorsionate, în reveniri îmblânzite, în code deschise, iar eu îi văd pe pemi dăruind cu devoţiune odoarele aduse în cufere grele din Boemia natală, desghiocând cu sfinţenie, unul câte unul, din căuş de hârtie mătăsoasă, cristalele adormite. Din căutări, din tatonări, din reîntoarceri se naşte, pură, melodia; orga şi saxofonul se însoţesc într-o jubilaţie armonică, împăcată.
PS. Citesc într-o cronică rătăcită pe web că odată, demult, candelabrul a căzut din înaltul lui şi pemii l-au migălit nopţi de-a rândul, lipind bob cu bob cristalul zdrobit, cu Uhu-Sekundenkleber.
Heidelberg, august 2006
Din volumul Cronică Sentimentală, 2012, Triade/Brumar