Dacă alergi de atâta timp, începi să cunoști oamenii de la ferme, începi să afli obiceiurile și tabieturile celorlanți alergători și ale vecinilor care ies cu câinii la plimbare: domnul cu cățeii mărunți, care din depărtare parcă și-ar plimba proprii pantofi, alergătorul în vârstă, care salută întotdeauna cu “Hi, honey!” și-mi trimite o bezea, zecile de entuziaști care se antrenează primăvara pentru semi-maratonul din Heidelberg și grupul restrâns de alergători constanți. De aceștia mă leagă o lungă istorie a tăcerii, ridicarea mâinii drepte când drumurile ni se încrucișează fiind sigurul semn de recunoaștere și acceptare.

Într-o zi, în timp ce-mi făceam runda în acea transă semi-automată, pe care o au joggerii, am văzut la distanță două siluete nefamiliare, care curând s-au dovedit a fi două femei robuste – una de vârstă mijlocie, cealaltă tânără – angajate într-un fel de marș forțat. Îmbrăcate în ținuta tradițională, cele două turcoaice purtau baticuri, haine largi până în pământ și ... flip-flops. După ce mi-am revenit din uluială (nu mai văzusem niciodată pe cineva mișcându-se atât de repede într-o asemenea vestimentație) m-am gândit că probabil se grăbesc undeva și am uitat apoi de toată întâmplarea.

După câteva zile, spre surprinderea mea, le-am întâlnit din nou. Aceași vestimentație, aceeași viteză. De data asta am înțeles: nu se grăbeau niciunde; ieșiseră să facă un pic de mișcare. Le-am zâmbit încurajator și trecând de ele, am început să reflectez asupra efortului de voință și consecvență pe care îl presupune o asemenea acțiune, mai ales din partea cuiva care provine dintr-o tradiție atât de strictă ca a lor.

La a treia întâlnire, cele două femei alergau deja în pas ușor. În picioare tot cu flip-flops. De data asta, când m-am apropiat destul, am ridicat degetul mare în semn de încurajare și le-am spus: “Ar trebui să vă faceți rost de încălțăminte adecvată”. S-au grăbit să mă aprobe amândoă și mi-a răspuns zâmbind: “Alles klar”.  După încă o vreme am întâlnit-o doar pe cea tânără.  Viteza crescuse simțitor, dar alega în continuare în flip-flops. De data asta nu i-am spus nimic. Ne-am zâmbit și ne-am văzut fiecare drum.

Întâlnirile au devenit destul de frecvente și, deși nu fug la intervale regulate, puteam fi sigură că le voi vedea aproape de fiecare data când ieșeam în grădini. După o vreme am realizat că mă așteptam să le întâlnesc. Singurul lucru ciudat era că ne petreceam de fiecare dată în acelaș punct de pe traseu.

Acum trei săptămâni m-am întâlnit cu una dintre “fetele mele” - așa le spuneam de acum -, la alimentara din colț. Pe când așteptam să ajung la casă, cu acea privire vacantă, pe care o avem cu toți în asemenea împrejurări, am simțit că cineva îmi atinge brațul. M-am întors și am văzut o fată scundă cu ochi frumoși, care-mi zâmbea. Cum se întâmplă adesea atunci când ești obișnuit să vezi pe cineva doar într-un anumit mediu, nu mi-am dat seama imediat cine e. Mi-a spus că numele ei e Sera și că aleargă cu mama ei în grădini. Ea era! I-am zis că le urmăresc progresul cu admirație. La care Sera mi-a răspuns :

1. -Datorită ție alergăm.
   

2. -Cum adică, datorită mie?
   

3. -Locuim în blocul de la capătul grădinilor și te urmărim de ani de zile. Într-o zi mama mi-a spus, “Sera, când am văzut-o pe femeia aceea alergând pentru prima dată, tu încă nu erai născută. Oridecâteori o văd mă gândesc ce bine trebuie să se simtă și, cumva, parcă aș vrea să pot alerga și eu ca ea.” „Dar poți să alergi și tu, mamă” i-am spus, “hai să fugim împreună”, și așa am început.
   

4. -Cum se face că ne întâlnim mereu în același punct?
   

5. -De la etajul 9 vedem tot terenul. Când te zărim la capătul grădinilor, pornim și noi, așa că pe când tu ajungi la partea lungă, noi suntem exact la capătul celălalt.
   

La despărțire, în fața magazinului, Sera mi-a spus: “Teşekkür” și mi-a zâmbit cu zâmbetul ei frumos. Ieri după-masă, Sera purta pantaloni de sport, iar mama ei era cu capul gol. Amândouă aveau în picioare adidași noi-nouți. Când ne-am întâlnit, ca de obicei, pe la mijocul părții lungi, am ridicat fiecare mâna dreaptă și ne-am zâmbit complice.

Iunie 2009